Câţiva papistaşi, vãzând cât de “acid” abordez Ministerul Aflãtorilor p-acolo, ca sã-l citez pe “mai marele presarilor militari”, m-au întrebat scurt: “Da matale ce-ai fãcut, bre, pentru armata asta, pe umerii cãreia te prefaci cã lãcrimezi? Cã ne-am sãturat de şmecheri d-ãştia, care sunt tari şi mari dar numai dupã! Când erau activi, frecau menta, iar acum se dau mari granguri, ca puradeii de ţigani care îi înjurã pe alţii de sub poalele balabustelor care îi apãrã.”
Intrucât m-au abordat, vorba unui ţigan din staţia de tramvai, “brux” şi dintr-o datã, m-am pierdut cu firea şi n-am ştiut ce sã le rãspund pe loc. Le rãspund acuma, dupã ce mi-am mai tras sufletul.
Mãi, copii ai durerii, pãi eu am avut o contribuţie esenţialã la menţinerea armatei în limitele legalitãţii. Ce? Vreţi, sã vã spun concret ce am fãcut, sã nu vã mai spun lozinci, cã d-astea ştiţi sã recitaţi şi voi? Bine, mã, vã spun. Eu…am plecat din armatã. Nu mai râdeţi ca…în…! Vã explic, dacã puteţi înţelege, cum am contribuit eu, plecând, la menţinerea armatei în limitele legalitãţii. Ce zice legea despre armatã? Zice cã este apoliticã? Zice. Pãi, vedeţi?! Aici am contribuit. Nu pricepeţi, nu?! Pãi, mãi, copii ai durerii, eu nu eram…apolitic! Staţi, nu sãriţi ca…în…! Eu nu eram apolitic, pentru simplul motiv cã eu sunt, de felul meu, prin natura mea, …antipolitic. Priceput?!
04.09.08
