Avertisment:
Am intrat cândva pe un blog al unuia care n-avea ţigãri. Acolo, am dat peste o scriere ce se numea “Trandafirul gri”. Pe fundal, la vremea aceea, se auzea o melodie care, pur şi simplu, în contextul acelei scrieri, “mã ucidea” (Oare cum bagã omul ãla muzicã pe blog!?! Cã eu întreb de 2 ani în stânga şi-n dreapta şi nu descopãr cum). Atât de tare m-au impresionat şi poezia şi melodia, încât i-am scris ãluia fãrã ţigãri şi l-am rugat sã-mi trimitã şi mie melodia aia. Ca sã fiu foarte convingãtor, am adãugat în final ceva de genul: “Când citesc ce scrii, pe fondul ãla muzical, îmi vine sã mã împuşc”. Desigur, eu nu fãceam atunci decât sã trasez o asimptotã a stãrii mele, cãci, într-adevãr, ceea ce citeam şi ascultam îmi crea o stare deosebitã care, însã, nu ar fi atins niciodatã starea de “împuşcare”. Sau, cel puţin aşa cred! Ala de n-avea ţigãri mi-a rãspuns repede şi simplu. Mi-a zis aşa: “Nu te-mpuşca, pentru cã tu nu ştii de ce scriu eu”. Simplu, nu? Limpede, nu? N-am fãcut o analizã atentã, dar s-ar putea ca acest rãspuns sã mã fi determinat pe mine sã mut acea asimptotã mai încolo.
De ce aceastã introducere cam lungã? Pentru ceea ce urmeazã. Pentru cã nu am ştiut sã spun, pur şi simplu, sã nu luaţi neapãrat de bun ceea ce veţi citi, cãci nu ştiţi de ce am scris! Si pentru cã nu sunt suficient de abil ca sã nu mai pun toate poveştile ce-mi trec prin cap la persoana întâia singular.
****
“Imi vine sã mã-mpuşc, dar n-am….”. Nu! Nu e corect! “Cred cã aş merita sã mã împuşc, dar n-am…”. Nu! Nu e corect nici aşa! “Ar trebui sã Read the rest of this entry »
