Adãugând adãugiri
Scris de singur pe iunie 13, 2009
N-am sã spun toatã povestea pentru cã n-ar crede-o nimeni. Adeseori, eu însumi mã întreb dacã s-a întâmplat cu adevãrat sau sunt tot la Turnu Severin şi nu reuşesc sã mã trezesc din vis. Finalul a fost, de fapt, începutul poveştii. Se fãcea cã eram la o deschidere de expoziţie. Se mai fãcea cã urmãream pe cineva citind cu patos o poezie. Apoi, la sfârşit, am cumpãrat cartea ce conţinea acea poezie şi “am pretins” un autograf. Continuarea sunt sigur cã s-a petrecut în vis, aşa cã n-am ce povesti. Dacã nu s-o fi terminat visul!?! De ce sã risc sã mã trezesc, precum ãla din “Undeva, cândva”? Ca sã nu mai lungesc, cãci, oricum, n-o pot lungi pânã nu se ştie unde, pe coperta acelei cãrţi, autoarea afirma cã: “Adevãrata frumuseţe nu are vârstã, greutate sau înãlţime”. Nu ştiu de ce a zis ce a zis. Stiu, însã, de ce am înţeles eu ceea ce am înţeles. Iar ceea ce am înţeles m-a determinat sã o rog sã adauge: “…şi nu are nici funcţii, nici grade”. Din nou, nu ştiam ce va înţelege ea, dar ştiam ce am vrut a zice eu. Iar de aici încolo a început nebunia. Dacã am noroc, o sã vã deseneze ea acea nebunie. Cãci nici nu ştiu cum ar putea fi redatã în cuvinte! Poate, prin muzicã s-ar putea reda, dar, din pãcate, eu nu ştiu sã introduc muzicã pe acest blog.
Acum, dupã ce nu v-am spus nimic în 15 rânduri, sã mai adaug ceva la ceea ce adãugasem. “Da de ce, dom’le, n-ar avea frumuseţea adevãratã nici vârstã, nici înãlţime, nici greutate, nici funcţii şi nici grade!?! Cã nu vrei tu?” m-am auto-întrebat într-un moment de auto-severitate prefãcutã. Ei bine, cu mine însumi nu mã pot pune, aşa cã trebuie sã-mi auto-rãspund. Pãi, la “Ce leul dracului zãcea în mine!” ce aţi vrea? Cine ar îndrãzni? Aşa cã am cugetat frumos (şi acum mã doare capu dupã atâta gândire!) şi am “decretat”: “Nici n-ar avea cum sã aibã dimensiuni, fie ele temporale, fie geometrice, fie ele organizaţionale, adevãrata frumuseţe. Pentru cã, adevãrata frumuseţe vine din interior (citat din Nina IANCU-cine-i ştie adresa sã o anunţe-fac cinste!). Iar interiorul este…infinit. Ce relevanţã pot avea limitele temporale, geometrice sau organizaţionale într-un infinit!?! Zero! Nimic! Pentru simplul motiv cã frumuseţea este, ca şi încrederea, “o funcţie” cu numai douã poziţii: ai, sau nu ai. Restul, sunt vorbe sau, uneori, lozinci”. Pentru cei care n-au observat, precizez cã ultimul semn de punctuaţie a fost…PUNCT.
P.S. Ca orice om normal, adicã d-ãla care nu se întreabã “Ce o vrea viaţa asta de la mine?”, dar nici “Da eu ce oi vrea de la viaţa asta!?!”, mã-ntreb şi eu, acum, “Oare, o fi venit la ea moş Nicolae!?!”. Cã, de când îl aştepta!
13.06.2009-ce ziua dracului mi-am gãsit şi eu!
ezoterica spus
Preadistins “singur” !
de trei zile, vorba poveştii : gura nu/mi mai tace, citeşte, aproape singură, sărmana… tot ce vi s-a părut ALTFEL şi aţi avut inspiraţia să şi postaţi în lumea virtuală, să ajunga şi sub privirile mele şi să ajung de poveste.
Maimuţă de mătase fiind, la un moment dat, rătăcind printre gândurile dvs. şi ale distinşilor invitaţi, am constatat că multe idei, gânduri, etc, vibrează la acelaşi numitor, ca şi când… citindu-mi gândurile, v-aţi folosit de preadistinsele mâni ale dvs., desigur….şi aţi scris, înfrigurat, ca mine, personaj în aşteptarea miracolului din filmul Somewhere in time, Undeva, cândva, dacă vă amintiţi. Cu permisiunea dvs. aş reda un mic fragment din cartea “Fiinţe dificil de fixat”, care poate susţine mirarea mea, într-atât de uitată de Moş Nicolae.
)
ezoterica spus
A fost pentru mine o provocare, nicidecum o cale de a-mi găsi un partener. La Bucureşti, organizasem în ultimii ani, discoteca oamenilor singuri, renumită în rubricile anunţurilor matrimoniale din presa centrală. Ar fi râs şi curcile, ştiind că tocmai eu am dat anunţ. Eu, care-i îndemnasem pe oamenii singuri să renunţe la anunţuri matrimoniale şi să frecventeze discoteca organizată de mine. Ani la rând, în fiecare vineri seara la Hanul M. şi Disco. Km.0., evenimente dedicate, în mod special, întâlnirilor de bun simţ, civilizate, într-un ambient susţinut de muzica retro, concursuri de dans, aniversări, şi tot ce am considerat necesar pentru a alunga singurătatea, m-au ajutat să revin în mijlocul semenilor, repetentă fiind la cursurile vieţii. Picanteria dialogurilor telefonice avute cu bărbaţii interesaţi de anunţul matrimonial dat şi de mine, mi-a întărit încă o dată convingerea, cu privire la neseriozitatea multora în faţa dorinţei sincere a unor bine intenţionaţi. Nu am reuşit să întâlnesc nici unul din bărbaţii care m-au sunat din toate oraşele tării, totul limitându-se la convorbiri telefonice. După trei săptămâni de la apariţia anunţului, într-o noapte, sunetul insistent al telefonului mă trezi din somn.
- Alo? Deranjez?
- Nici un deranj, încă dormeam. Ce s-a întâmplat?
- Am citit în Ziarul Naţional un anunţ matrimonial şi m-am gândit să vă sun.
- Da? Ce romantic! Totuşi aţi fi putut aştepta să răsară soarele, e încă noapte şi pe-ntuneric nu ştiu să vorbesc.
- Serios? Aici este o după-amiază plăcută, cald şi multă lumină.
- Serios?
- Vă deranjez din Los Angeles.
- Domnule, nu-mi arde de glume la ora aceasta, n-aveţi somn, n-aveţi pe seama cui vă amuza şi-aţi găsit tocmai numărul meu de telefon?
- Citind anunţul dumneavoastră pe internet mi-aţi stârnit curiozitatea şi mi-am permis să vă sun.
- Chiar vreţi să cred povestea asta?
- E adevărul pur şi simplu! Nu ştiaţi că presa română poate fi citită şi pe internet? Cum aţi vrea să fie bărbatul pe care-l căutaţi? Eu am treizeci şi opt de ani. Vă deranjează?
- Aţi citit anunţul meu? Am scris acolo ce vârstă am eu. Din păcate, dintr-o greşeală de tipar, nu s-a specificat dorinţa ca partenerul să aibă calităţi similare, vârsta, pregătirea.
- Vedeţi vreo problemă în diferenţa de vârstă? Eu nu, iar cei patruzeci şi opt de ani ai dumneavoastră nu mă deranjează.
- Domnule, dacă tot m-aţi trezit din somn şi trăim pe meridiane diferite, pentru efortul dumneavoastră de-a mă căuta, meritaţi să vă spun adevărul. Anunţul matrimonial pe care l-am dat nu este real. Nu doresc să cunosc pe nimeni, nu mă interesează nici o relaţie. Scriu o carte inspirată din întâmplările oamenilor singuri, care văd în anunţurile de acest gen o şansă în a-şi găsi partenerul. Acesta este adevărul în faţa căruia vârsta mea, a dumneavoastră nu mai au nici o importanţă.
- Interesant ce spuneţi. Cum vă numiţi?
- Emma Tomescu. Şi dacă tot nu vă deranjează nimic, aş vrea să încheiem discuţia, mi-e somn!
- Spune-mi, Emma, îţi place Nichita Stănescu? Dacă da, distanţa dintre noi, somnul tău, totul dispare.
- “ L-am iubit pe Nichita dinainte de-a se naşte.
Aveam nevoie de cuvintele lui
Pe care numai el ştia să le înveţe să iubească.
L-am dorit pe Nichita dintotdeauna
Dar niciodată cuvintele lui nu le-am trăit
Ca în noaptea tăcerii când simţurile noastre,
Abia dezmorţite, se intuiesc împletindu-se tainic.”
- Ce gânduri frumoase! De unde le-ai luat?
- De unde le-am luat? Din inima mea!
Versuri scrise de Nichita a-nceput să recite şi el. Era amuzant ce mi se-ntâmpla la ora patru dimineaţa.
- Îmi place cum reciţi şi mă bucur că şi tu îl iubeşti pe Nichita. Păcat că eşti aşa departe. În clipa asta aş fi vrut să te pot atinge măcar cu privirea, chit că nu face parte din scopul anunţului meu matrimonial.
- Poate o vei face într-o zi. Ai văzut filmul Somewhere in time? Îţi aminteşti scena în care tânărul s-a apropiat de femeia iubită şi i-a spus: Am venit, eu sunt? Poate aşa se va întâmpla şi cu noi, de ce nu?
- Ce te-a determinat să mă cauţi? Dacă eşti în Los Angeles, gândesc că nu-ţi este uşor şi nici singur nu cred că eşti.
- Sunt plecat de 7 ani din România. Am o adresă e-mail. Notează, dacă vrei. Îţi voi răspunde.
Luată prin surprindere, aprind lumina. Notez literele rostite, de vocea de departe: Emptysoul@runbox.com.
- Cum te numeşti? întreb, simţind în aer un gust pregnant de déja vu.
- Ionel este numele meu. Acum te las. Poate vom mai vorbi şi cu alte ocazii. Pa!
ezoterica spus
“Condiţia ca un fapt, un gând să devină de oarecare interes literar e să devină mai înainte obsesie.” (Mircea Horia Simionescu)
Emblema muzicală ( dedicatie Emblemei muzicale a site-ului http://www.altfel.info)
Emblema muzicală are o anume singularitate.
Plină de înţelesuri dezbrăcate, mângâie inconştient.
Ascult şi devin infinit.
Cad în afara ritmului predispus la incitarea simţurilor
Încolăcite în jurul zâmbetului
Fenomen irepetabil în labirintul gândurilor.
Xilofonul geme portocaliu,
Acustica plânsului vibrează în acorduri minore
Rostogolindu-mă într-un ondulat simţ al inutilităţii.
Lumea, saltimbanc, aplaudă !
Noi, înfometaţi de muzică şi cuvinte,
Susţinem un recital pe tărmul însingurării.
Cuvintele se lovesc de amfore ruginite
Acordurile alunecă pe stâncile nopţii.
Petrecerea lumii începe.
Mă resemnez ! Am pierdut multe alte lucruri folositoare !
ezoterica spus
o dorinţă aleargă printre poeme
trece de pe o pagină pe alta
cu un geamăt stins se agaţă de amintiri
crezându-mă poarta deschisă spre lumina lumii
m-a găsit în această dimineaţă
într-un loc aşteptând să renasc din oră în oră
cu chip nou şi privire de piatră
pregătită să intre în viaţa mea
unde lucrurile sunt aşa cum sunt
cu ploi dense şi cerul opac
dorinţa încolţeşte un zâmbet
sprijinit pe conturul buzelor
dintr-un vers ce prevesteşte
sfârşitul poemului pentru că este târziu
şi vreau să dorm
mâine am de mers printre oameni care tac
în acest joc inocent apropiindu-mă de tine.
ezoterica spus
PREŢUL UNUI VIS PRESĂRAT CU… O POVESTE
spune autorul : “Şi nu reuşesc sã mã trezesc din vis. Finalul a fost, de fapt, începutul poveştii.”
adaug şi eu : “Că dacă n-ar fi… nu s-ar povesti !”
De ce fac această afirmaţie ? Pentru că până acum, mi-a fost greu să cred în coincidenţe, sau, mai bine spus… nimic nu este întâmplător !?
Aş începe prin… “ADĂUGIREA la ADAUSURI”, retoric vorbind
, pentru că altfel, ar însemna motiv de întristare, aşteptându-ne la pretenţii din partea visătorului, trubadur, mai ceva ca-n poezia lui Heliade, ZBURĂTOR, DAR PÂNĂ CÎND ! 
)dar, vorba lui Terenţiu :
“Om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.” , eventual,
“Te-am învins lume ticăloasă, n-ai ştiut să mă păstrezi.” (Dino Buzzatti):))
Ca orice poveste, avem de/a face cu un ÎNCEPUT, care, detaliat, ar suna cam aşa:
1 – de ce-o fi trebuit să particip eu la o expoziţie de grup, tocmai eu… care, în ultimii 12 ani, de la înfiinţarea Clubului XXL, mi-am organizat, singură, toate evenimente, cum am exemplificat chiar în prezentarea clubului meu.
Am înfiinţat Clubul XXL în anul 1997, ca o necesitate. El este marea familie a celor deosebiţi prin arta de a trăi. Club XXL este clubul oamenilor excepţionali şi al mărimilor excepţionale, grupare din care fac parte peste 3000 de suflete dragi mie:
- tinere talente
- oamenii singuri, care prin anunţuri matrimoniale îşi caută compatibilitatea
- oamenii de vârsta a III-a
- oamenii cu mărimi excepţionale:
supraponderalii, subponderalii, cei cu înălţimea sub şi peste medie.
Participând la activităţile cultural – social – artistice pe care le-am organizat pentru a veni în sprijinul lor, membrii Clubului XXL au demonstrat că societatea are nevoie de ei dar şi faptul ca “adevărata frumuseţe nu are vârstă, greutate, sau înălţime. Ea este spirit ce dăinuie.”
Numai aşa gândind şi trăind, barierele create de greutate, înălţime, vârstă, au fost înlăturate. Au avut curajul să iasă în luminile rampei, etalându-şi dorinţa de a se simţi acceptaţi de societate pentru graţia, inteligenţa, dragostea faţă de semeni, nevoia lor de a fi consideraţi oameni normali într-o societate care-i marginalizează deşi mulţi au făcut dovada unor calităţi realmente deosebite.
Iniţiativa mea a fost privită cu scepticism. Mă amuzau zâmbetele de neîncredere în privinţa reuşitei. Nu este deloc uşor să lucrezi pentru oameni şi mai ales cu ei, dar timpul a transformat bunele mele intenţii într-un real succes. Devenit un triumf al prezentului, pentru prima oară în România, Miss şi Mister XXL, manechine supraponderale cu greutatea peste 120 kg, Miss şi Mister Evergreen, manechine cu înălţime şi greutate medie şi vârsta peste 55 ani, în ropotele aplauzelor, îşi etalau adevărata frumuseţe: spiritul, arta de a trăi.
Discoteca XXL, Balul grăsunilor, Carnavalul pensionarilor, evenimente de marcă, pentru prima oară în România, au antrenat în această mişcare, devenită fenomen XXL, mii de oameni, care au primit cu deschidere grila activităţilor iniţiate.
Pe lângă concursul de frumuseţe, prin întâlnirile săptămânale pigmentate cu prezentări de modă, concurs de dans, muzică şi poezie, lansări de carte, expoziţii de pictură, aniversarea zilelor de naştere, onomastici, petrecerea sărbătorilor religioase împreună, excursii, şi multe alte activităţi iniţiate, Club XXL a devenit unic în lume.
Povestea lui o veţi putea urmări în paginile Revista Club XXL, revistă dedicată tuturor.:) vezi link :
http://elenatoma.piczo.com/?preview=y&g=23635057&cr=3&rfm=y
2 – Am vernisat peste 22 expoziţii personale, niciodată nu am vorbit despre lucrările mele, responsabili cu această îndeletnicire fiind oamenii de specialitate, critici de artă, invitaţi, care, prin expunerile domniilor lor, au dat sens formelor colorate ale sufletului meu, nefiind şcolită în arta picturii, nepricepându-mă la comentarii de gen. Odată, la un vernisaj, o iubitoare a picturii m-a întrebat de ce, în unele tablouri, predomină roşul, părându-i-se prea violent. Ce-i puteam spune ? Nu ştia că eu pictez stări ale sufletului meu, şi, dacă viaţa este violentă, ce vină am eu, încercând să-i redau violenţa prin roşu excesiv, vezi link :
http://elenatoma.piczo.com/?preview=y&g=23610810&cr=3&rfm=y
3 – Am scris şi publicat şapte cărţi. Niciodată nu am recitat vreo poezie, nu am citit vreun fragment din cărţile mele, şi asta pentru că exista un program artistic în care artişti de renume, membri ai clubului meu şi nu numai, recitau după recenzia făcută de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor, eu neavând pregătirea necesară în domeniu, tot ce am scris, scriu şi poate voi mai scrie, este un refugiu în umbra cuvintelor, neavînd cu cine vorbi, vorbesc singură, în scris,
), la naiba 
), îndemnată fiind de regizorul de film Emil Slotea, interesat de povestea vieţii mele pe care şi-a dorit-o scenariu de film, cum, ulterior, şi regizorul de film Cristi Mungiu m-a îndemnat să scriu şi vol 2, aflat în lucru, şi explic astfel…cum am ajuns să trebuiască să scriu cartea Fiinţe dificil de fixat, care întregeşte şi cărţile Anunţ matrimonial şi Greşeală de tipar. vezi link :
http://elenatoma.piczo.com/?preview=y&g=23608529&cr=3&rfm=y
4 – Dacă pe 9 iunie, mama actriţei Doina Ghiţescu n-ar fi murit, exact la ora la care actriţa ar fi trebuit să ajungă la Galeria Artelor, nu aş fi fost nevoită să-mi recit poeziile, Doina Ghiţescu fiind cea care pregătise deja câteva poezii din volumul Maimuţa de mătase. Acesta a fost motivul pentru care eu recitam cu patos, exact ca în “visul visătorului”.
Daca această întâmplare nefericită nu ar fi existat, cu siguranţă… nici visul autorului! Şi asta, pentru că nu aş mai fi recitat eu poeziile şi astfel, autorul nu ar mai fi fost impresionat de patosul meu şi, tot astfel, nu ar mai fi cumparat cartea mea pe coperta căreia stă scris : ADEVĂRATA FRUMUSEŢE NU ARE VÂRSTĂ, GREUTATE SAU ÎNALŢIME. EA ESTE SPIRIT CE DĂINUIE.
DAR PENTRU CĂ LUCRURILE TREBUIE SĂ FIE …A L T F E L… adaug, NICI GRADE ŞI FUNCŢII !
————————————va urma———————————-
ezoterica spus
va multumesc pentru incredere ! mi-ati cenzurat libertatea de a posta direct:)
azi, tu ma vezi altfel, ca in poezia mea:) o strada cu dublu sens.
distins domn, nu v-a fost dat, cu toata experienta dvs., sa aveti de/a face cu oameni si de calitatea mea.
daca v-am deranjat, imi cer scuze si ma retrag, tot ca in finalul unei nopti de dragoste beata, poezie recitata cu patos… si ca in finalul Emblemei muzicale :
Mă resemnez !
Am pierdut multe alte lucruri folositoare !
…………………………………………
e cam naşpa, am început să mă citez, pff !
)
sa fiti iubit, promit sa nu va mai deranjez. gestul dvs. m-a jignit profund ! dar… exista o explicatie :
paza buna trece primejdia grea – desi sunt o moarta printre cei viii, pacat, nu ati remarcat!
va las cu bine, nu va mai deranjez, stergeti tot ce am postat pe site-urile dvs.
bye !
ezoterica spus
SE/NTORC VAPOARELE DIN DEPĂRTĂRI, ÎNVINGĂTOARELE ALBASTREI ZĂRI:))
ULTIM TROFEU – dedicaţie preadistinsă multpreadistinşilor fiii ai TERREI
dorind să-mi iau revanşa
să-mi demonstreze că nu sunt tocmai bătrână
pentru a mai fi folositoare
timpul îmi poartă paşii pe scările prezentului
ajunsă în marginea scenei
m-am simţit aidoma saltimbancului
jucam rolul scris de tine
călătoare în căutarea insulei
cu nisipuri mişcătoare şi pitoni solitari
aşteptam semnalul de început al marelui act
nu am simţit zâmbetul închis între buze
implicat în drumul propus
să-l parcurgem numai împreună
ieşit din pagini de poezie
zâmbetul a devenit un rid în plus pe imaginea mea
vinovaţi de culorile absurde ce invadaseră amfiteatrul pelerini printre poeme europene
m-au întâmpinat cu braţe deschise
păreau din marmoră lacrimată
prinşi în mişcări lascive impuse de rol
jucam paralel drama semizeului tău
alt acrobat în saltul de la înălţimea
ce acoperă umerii lumii
presărate cu măsline şi mere roşii
grăbită să-ţi vorbească despre
iubirea ce leagă încă de la începuturi
lume mirifică acoperită de aripi
curgătoare peste săritura ce ne adusese
în mijlocul arenei marelui amfiteatru
aproape speriaţi de ropotul aplauzelor umede ale spectatorilor
spectatori adevărată adunare de crocodili
lăudăroşi sensibili primitori cu marii artişti
arlechin venit de peste mări plângăcioase şi oceane înţelepte
cu o voce de gramofon răguşit la limita îngheţului din fiinţa mea
beau din cupa plină de lacrimi ostracizate
ignor lacrima proaspăt rătăcită printre luminile rampei
cu răsuflări schiţate zămislesc replici
în rolul secund un urlet prelung
inventat ad-hoc de neprevăzut
mă aruncă la capătul înţelegerii
în marginea dinspre întuneric a luminii negre
rezemată de încredere caut ochii tăi
sufleor acuzat de minute lungi obositoare
jucate de un arlechin în actul râsului
ca ultim trofeu
spectacolul regizat de viaţă
se amuză îmbrăcat în rochiţa cu volane sutien fără cupă
trăieşte clipa printre gratiile durerii
speranţe ca un ecou evadează în lumina ţipătoare
revărsată din cupola de aer a prezentului
caut un punct de sprijin în logica momentului
sunt o formă răvăşită apărută într-o întâmplare
în care teama naşte dialoguri arbitrare
cu eroi inventaţi de tine
acolo pe plaja cu palmieri care scriu telegrame
am luat rolul în serios ard liniştită
învăţ buzele să zâmbească nu înainte de a proba
o pereche de sandale şi una de ochelari
schiţate artistic pe şoldul continentului LINIŞTEA
unic fără locuri stranii în care se derulează
nebunii permise pentru îndeplinirea contopirilor
aspect ce poate trece drept plictisitor
într-o preamirată fărădelege ca un joc fistichiu
singur spus
Catre toti blogareii si blogaritele (sau blogaristii si blogaristele!?!) care calca pe aici,
Cei care aveti mancarici la degete, cei care aveti mancarici la suflet, cei care aveti mancarici la ochi, cei care aveti mancarici la lacrima,
Intrati pe http://www.elenatoma.piczo.com
Cetiti, priviti si vorbiti cu acea fiinta. Va rog frumos sa vorbiti! Ca eu intru, vad, citesc, inteleg, vibrez, lacrimez, dar nu pot sa vorbesc. Va asigur ca veti avea ce vedea, veti avea ce ceti, veti avea ce plange. Iar de voroghit…nu puteti voi voroghi cat se poate voroghi acolo!
Traiasca durerea, caci ei ii datoram faptul ca intelegem ce e fericirea!
ezoterica spus
vai, don Singur, aduceti in discutie himerele ?
care ar fi una din definitiile fericirii ? cine vrea sa vorbeasca cu mine, ma poate gasi, mai trebuie sa-si doreasca, cu o singura conditie:
să vorbim aceeaşi limbă, dar să nu ne înţelegem separat !
vă doresc o săptămână pozitivă
cu stimă
Elena Toma
ezoterica spus
aaaa… şi un mic p.s – nu muşc
chiar dacă după horoscopul chinezesc sunt şarpe de apă. îmi place să înot în apele calde, să-mi simt sângele rece curgând pe sub solzi, şi cel mai mult şi mai mult… îmi place să cuibăresc pe continentul Liniştea. aţi auzit de el ?
ezoterica spus
d-le Singur, colaboararea mea se incheie aici, va rog stergeti comentariile mele, stergeti si contul meu pe site-urile dvs. nu doresc ca prezenta mea sa creeze confuzii. am dat un raspuns civilizat mirarii dvs. legata de adevarata frumusete. astepatm un raspuns la comentariile mele, dar totul s-a limitat la ironie.
imi ajung ironiile altora, ale dvs. chiar ma dor. nu le merit, avand in vedere bunele intentii si mai ales proiectele culturale pe care le-am fi putut dezvolta, aducandu-mi si eu aportul, in limita posibilitatilor.
va respect prea mult.
chiar si modul in care promovati site-ul meu vadeste ironie, motiv pentru care aleg sa ma retrag, scuze pentru concidentele care m/au adus in paginile dvs.
a fost ultimul meu comentariu.
ma retrag si din Liga Navala, voi cere d-lui Macarie sa nu mai conteze pe colaborarea mea.
va doresc succes !
cu stima
Elena Toma
cristinutza spus
singur,
cine sa te inteleaga 
zau asa in loc sa te bucuri ca faci trafic pe blog, te plangi
cristinutza spus
scuze sunt intr-o dispozitie jucausa si nu ma pot abtine
Ionel spus
Până la Newton, totul era necunoscut. De la Newton la Einstein, totul a devenit absolut. Iar de la Einstein încoace, totul este relativ: frumuseţea, frumosul, urâţenia, urâtul etc.
Numai că, dacă îl citeşti pe Julius E. Lips – Obârşia lucrurilor, constaţi, în mod constatativ, desigur, că vechiul este nou, noul este vechi, frumosul este urât, urâtul este frumos etc.