Singurul “Singur” singur

L-am cunoscut, pe neaşteptate, pe singurul “Singur” singur. Nu, nu e vorba de “Singur” care scrie aici. Ala sunt eu şi eu semnez aşa numai pentru cã aşa mi-a fost fãcut acest blog de cineva priceput. Eu nu ştiu decât sã scriu şi sã dau clic pentru a se afişa ceea ce am scris. Singurul “Singur” singur nu sunt eu! L-am întrebat pe singurul “Singur” singur pe care l-am cunoscut, cum de ştie cã este singur. Rãspunsul lui m-a lãsat paf! Cicã, “Omule, eu sunt singur pentru cã m-am împãcat cu toţi şi cu toate. Eu nu mai am cu cine sau cu ce sã fiu!”. Ei? Acuma sper cã voi fi crezut când am spus cã nu sunt eu ãla. Pãi, eu mã cert cu toţi şi cu toate, aşa cã n-am cum sã fiu singur nici când dorm. Cã şi atunci mã cert cu cineva sau cu ceva!

06.07.2009

P.S. Descoperirea singurului “Singur” singur mi-a fost înlesnitã de o pledoarie a lui Petre TUTEA referitoare la admiraţia şi aprecierea pe care le manifestã faţã de el Emil CIORAN, admiraţie care îl face sã se simtã stânjenit. Regret sincer cã nu ştiu a vã spune unde şi cum poate fi vizionatã acea mãrturisire a lui TUTEA. Era un fel de interviu pe care i-l acorda lui Gabriel LIICEANU. Ar fi meritat sã fie vãzut şi, mai ales, înţeles. In special de anumite fiinţe pe care le ştiu eu, ãsta “Singur” nesingur.

Iar am un pahar de vin în dreapta şi-n fereastrã-mi bate Dumneaei!

Cei care se-ntreabã “Si ce-i cu asta?” sã punã mâna sã citeascã articolul “Cântând, prin ploaie…” pe www.altfel.info  la “Insomnii”. Da repede, cã termin vinul şi nu mai are nici un haz! Dupã ce o sã citeascã, dacã mai au vreo nedumerire, sã mã-ntrebe aici. Oricum, nu mã mai pot scula de pe scaun, aşa cã mã gãsesc pe poziţie. Si sã mai aud pe careva zicând cã nu ar fi chiar aşa cum am zis acolo! Sã fi mers cu mine azi şi pe urmã sã vorbeascã!

02.07.2009

Adãugând adãugiri

N-am sã spun toatã povestea pentru cã n-ar crede-o nimeni. Adeseori, eu însumi mã întreb dacã s-a întâmplat cu adevãrat sau sunt tot la Turnu Severin şi nu reuşesc sã mã trezesc din vis. Finalul a fost, de fapt, începutul poveştii. Se fãcea cã eram la o deschidere de expoziţie. Se mai fãcea cã urmãream pe cineva citind cu patos o poezie. Apoi, la sfârşit, am cumpãrat cartea ce conţinea acea poezie şi “am pretins” un autograf. Continuarea sunt sigur cã s-a petrecut în vis, aşa cã n-am ce povesti. Dacã nu s-o fi terminat visul!?! De ce sã risc sã mã trezesc, precum ãla din “Undeva, cândva”? Ca sã nu mai lungesc, cãci, oricum, n-o pot lungi pânã nu se ştie unde, pe coperta acelei cãrţi, autoarea afirma cã: “Adevãrata frumuseţe nu are vârstã, greutate sau înãlţime”. Nu ştiu de ce a zis ce a zis. Stiu, însã, de ce am înţeles eu ceea ce am înţeles. Iar ceea ce am înţeles m-a determinat sã o rog sã adauge: “…şi nu are nici funcţii, nici grade”. Din nou, nu ştiam ce va înţelege ea, dar ştiam ce am vrut a zice eu. Iar de aici încolo a început nebunia. Dacã am noroc, o sã vã deseneze ea acea nebunie. Cãci nici nu ştiu cum ar putea fi redatã în cuvinte! Poate, prin muzicã s-ar putea reda, dar, din pãcate, eu nu ştiu sã introduc muzicã pe acest blog.
Acum, dupã ce nu v-am spus nimic în 15 rânduri, sã mai adaug ceva la ceea ce adãugasem. “Da de ce, dom’le, n-ar avea frumuseţea adevãratã nici vârstã, nici înãlţime, nici greutate, nici funcţii şi nici grade!?! Cã nu vrei tu?” m-am auto-întrebat într-un moment de auto-severitate prefãcutã. Ei bine, cu mine însumi nu mã pot pune, aşa cã trebuie sã-mi auto-rãspund. Pãi, la “Ce leul dracului zãcea în mine!” ce aţi vrea? Cine ar îndrãzni? Aşa cã am cugetat frumos (şi acum mã doare capu dupã atâta gândire!) şi am “decretat”: “Nici n-ar avea cum sã aibã dimensiuni, fie ele temporale, fie geometrice, fie ele organizaţionale, adevãrata frumuseţe. Pentru cã, adevãrata frumuseţe vine din interior (citat din Nina IANCU-cine-i ştie adresa sã o anunţe-fac cinste!). Iar interiorul este…infinit. Ce relevanţã pot avea limitele temporale, geometrice sau organizaţionale într-un infinit!?! Zero! Nimic! Pentru simplul motiv cã frumuseţea este, ca şi încrederea, “o funcţie” cu numai douã poziţii: ai, sau nu ai. Restul, sunt vorbe sau, uneori, lozinci”. Pentru cei care n-au observat, precizez cã ultimul semn de punctuaţie a fost…PUNCT.
P.S. Ca orice om normal, adicã d-ãla care nu se întreabã “Ce o vrea viaţa asta de la mine?”, dar nici “Da eu ce oi vrea de la viaţa asta!?!”, mã-ntreb şi eu, acum, “Oare, o fi venit la ea moş Nicolae!?!”. Cã, de când îl aştepta!

13.06.2009-ce ziua dracului mi-am gãsit şi eu!

N-am fost niciodatã în stare sã scriu!

Expresia din titlu nu-mi aparţine. Cândva, am participat cu o poveste la un concurs lansat de posesorul unui blog. Se numea “Priviri inverse”. Blogul, nu povestea. Povestea mea se numea “Fãrã titlu-3” şi mai poate fi cititã pe www.altfel.info  la “Insomnii”. Da, am câştigat acel concurs, dar eu am descoperit acolo o altã poveste care mi-a plãcut foarte mult, scrisã de cineva care semna “aiamicã”. Mi-a plãcut tare mult. Pentru cã nu fusese câştigãtoare, am contactat-o pe mail, i-am obţinut acordul şi am folosit povestea ei pentru a scrie “Bilet pierdut”, care poate fi cititã aici la categoria “Insomnii”. Am adãugat doar un element real din viaţa mea.
Am mai comunicat sporadic cu “aiamicã”. Foarte rar, aş zice. Zilele trecute am întrebat-o dacã a mai scris ceva, pe undeva. Mi-a rãspuns într-un fel în care nu m-aş fi aşteptat. Mi-a zis cam aşa: “Nu. N-am fost niciodatã în stare sã scriu!”. Am rãmas trãznit. Dacã cineva care “n-a fost niciodatã în stare sã scrie” a scris acea poveste, oare ce ar trebui sã scrie cineva care este în stare sã scrie!?! Si tot atunci mi-a trecut prin cap un rãspuns pentru “aiamicã”.
Dragã “aiamicã”, ca sã scrii nu trebuie sã ştii sã scrii. Trebuie doar sã ştii…sã trãieşti. Cãci numai din trãire vine şi scrisul. Aşa cum bãnuiesc cã trãiai şi atunci când ai scris acea poveste frumoasã din biletul meu pierdut.

22.05.2009

Prietenii ştiu de ce? sau “Poveste cu caporal”

Prin mintea mea, de vreo câteva zile încoace, se plimbã cu bicicleta o poveste. Nu ştiu unde am citit-o, nu ştiu cine a scris-o dar, nu ştiu de ce, dupã zgomotul lanţului de la bicicletã, sunt tentat sã cred cã autorul era ceh. In povestea cu pricina, tabãra autorului se afla în plin rãzboi. Defecţiuni majore de înzestrare, de organizare, de finanţare şi de conducere au fãcut ca trupele proprii sã fie mãcelãrite. A scãpat un singur caporal, care avusese norocul sã cadã peste el câţiva camarazi loviţi de gloanţe. De spaimã, el n-a mai scos capul de sub trupurile celor cãzuţi, care l-au ocrotit de gloanţele vrãşmaşilor. Lãsându-se liniştea, caporalul a ieşit de sub cadavre şi a constatat cã unii din camarazii lui încã mai respirau, sau mai mişcau. A început sã-i care în spate pânã la cea mai apropiatã localitate, implorând acolo sã li se acorde ajutor. L-a lãsat pe primul şi a fugit sã-i aducã şi pe ceilalţi. A alergat câteva zile, fãrã sã se opreascã, fãrã sã mãnânce, pânã când s-a convins cã nu mai era nici un supravieţuitor pe câmp. Despre isprava lui s-a dus vorba, ajungând şi la urechile mai marilor oştirii. Acolo, cineva a avut o idee. Ca sã acopere dezastrul, s-au gândit sã-l foloseascã pe caporal pentru…

Acest articol poate fi citit integral pe www.altfel.info la “Insomnii”