Modelul fotbalistic

Am citit cã marile cluburi de fotbal recruteazã tineri încã de când nu sunt decât ipotetice speranţe. Investesc în ei, îi ajutã sã facã şcoli, sã se pregãteascã şi sã evolueze fotbalistic, apoi le fac contracte cu clauze de reziliere. Cu cât s-a investit mai mult într-un fotbalist şi cu cât mai mari sunt speraţele pe care un club şi le pune în el, cu atât mai mare este clauza de reziliere a contractului. Adicã, dacã vrea un alt club sã-l ia, apãi are de plãtit bani frumoşi, dacã acel fotbalist este valoros. Ca sã nu mai vorbim de pretenţiile salariale ale fotbalistului, care sunt treaba lui. Continuă lectura

Lozincile ni se sparg în cap

Din pãcate, nu ni se sparg atunci când sunt strigate, ci dupã ceva vreme. M-ar fi bucurat sã se fi spart pe loc. Câte capete sparte s-ar fi vãzut şi azi!
Cam de pe la începutul anilor ’90, alãturi de o grãmadã de lozinci de pe urma cãrora suferim acuma, s-a lansat şi aceea privind informatizarea societãţii româneşti. Dacã-i întrebai pe cei care promovau aceastã lozincã, rãspundeau cã ãsta este trendul şi cã, dacã vrem sã intrãm în rândul ţãrilor civilizate, trebuie sã ne informatizãm. Continuă lectura

Antireclamã

Culoarul de trecere de la o linie de metrou la alta, la staţia Unirii, este plin de poze care, bãnuiesc, se vor reclame la o anumitã marcã de încãlţãminte. Toate modelele de încãlţãminte de damã sunt prezentate în fotografii mari, în care dama-model care le poartã, indiferent dacã sunt cizme, papuci, sau conduri, este cu fustã mini. Dar mini d-aia … mini, de de-abia o observi!
Îmi imaginez o tânãrã care întrã într-un magazin de încãlţãminte d-aia, însoţitã de maicã-sa. Parcã o aud pe maicã-sa: “Haida, maicã, acasã, cã doar n-o sã umbli despuiatã, ca sã te-ncalţi cu d-astea!”.

Dilema balizei

La ceva vreme dupã ce am devenit balizã acusticã, m-am dus sã-mi spunã doctorii ce au gãsit, pe acolo pe unde au cotrobãit în plãmânii mei. Nu gãsiserã nimic. Atât de nimic, încât m-am simţit aproape obligat sã le spun cã, de când mã ştiu eu, cel mai sãnãtos am fost, întotdeauna, atunci când eram bolnav. Cã, mie, de câte ori am fost Continuă lectura

Cum am devenit eu balizã acusticã

Cititorii de “Zâmbete … ALTFEL” ştiu cum am devenit eu sirenã, atunci când cu investigaţia aia, la care eu nu i-aş supune nici pe duşmanii mei.
A trecut destul de mult timp de când nu mai devenisem nimic. Chiar mã gândeam cã mi s-or fi terminat devenirile. “Și eu ce mai fac pe aici, dacã nu mai devin nimic? La ce mai stau? Ce mai aştept?” mã întrebam eu singur, pe mine însumi, profitând de faptul cã ştiam cã nu ştiu ce sã-mi rãspund. Continuă lectura