Zurliu, prin Paris

Fusei şi prin Paris, vorba cuiva. Și acolo, tot ca şi prin alte părţi, adicătelea cu treabă. E important acest “cu treabă”, nu pentru că arată că aveam eu treabă ci pentru că, atunci când te duci cu treabă, eşti mai mult la dispoziţia ălora la care te duci, nu prea faci ce vrei şi/sau ce ţi-ar place. Aşa că, şi de văzut vezi cam ce ţi se arată. Doar când scapi de discuţiile adeseori interminabile şi uneori chiar inutile şi când scapi şi de dineurile oficiale, dacă mai ai ceva timp şi vreun prieten prin zonă, care să cunoască locurile, mai poţi fugi pe ici pe colo. La Paris am avut norocul ăsta. Din peregrinarea mea pe malurile Senei mi-au rămas câteva momente în memorie.
Cel mai important este acela când am fost în Notre Damme. Sunt un om normal, adică din aceia care-şi amintesc de Dumnezeu mai ales când le e greu, care întră prin biserici mai ales când sunt târâţi de nevastă să o ajute la cărat pomenile, sau când se duce la vreo nuntă sau botez. În astfel de împrejurări, mai mult împins de la spate, aprind şi câte o lumânare. Acolo, în Notre Damme mi s-a întâmplat ceva ce nu mi se mai întâmplase până atunci şi nici de atunci încoace. Pur şi simplu am simţit nevoia să aprind lumânări. Ceva, acolo, pe mine m-a copleşit. Nu pot nici explica şi nici descrie decât prin această unică pornire-să aprind lumânări.

Desigur, aş putea aminti că în Paris am mâncat pentru prima dată stridii, într-un restaurant care era amenajat, de fapt, pe trotuarul unei străzi. N-am să dezvolt subiectul, pentru că nu vreau să dau în salivaţie abundentă!

În Parisul acelui timp aveam doi prieteni. Într-una din seri, unul dintre ei mă anunţă că mergem la concert la celebra sală Olimpia, să-l vedem/auzim pe Aznavour. Sunt un adevărat gurmand în materie de “mâncat” muzică, dar mie acest Aznavour nu-mi spunea decât “La Boheme” şi “Bon aniversaire”. Atât. În plus, îl consideram şi cam babalâc. Dar … Și am fost. Greu de crezut, dar am ieşit după două ore de concert, de-a dreptul entuziasmat. Moşuleţul ăla de Aznavour m-a impresionat de la cap la coadă prin tot ceea ce a făcut şi prin tot ceea ce a cântat şi cum a cântat. Noroc că n-am avut de ales în acea seară, căci sigur aş fi pierdut un act cultural de o înaltă ţinută, din toate punctele de vedere. Atunci am înţeles şi eu de ce îl iubesc francezii atât de mult pe acest armean.

Am fost şi la Sacre Coeur şi în pieţuca alăturată, acolo unde pictorii lucrează afară, la vedere. Din zona aceea mi-a rămas în memorie o cârciumioară la care m-a dus celălalt amic. Se numeşte “Tire le bouchon”, este scundă, pereţii sunt acoperiţi cu bancnote din toată lumea (da, era şi o bancnotă cu Eminescu!), are un pian prăfuit şi acolo se mănâncă numai clătite şi se bea orice. Eu am băut calvados. Recomand un popas acolo celor ce ajung în Paris şi vor să se simtă liberi şi deosebit.

Desigur, am văzut cartierul “La Defence”, despre care unii maliţioşi zic că nu ar fi Paris. Poate! Mie însumi mi s-a părut că aş fi în Tokyo atunci când am ajuns în “La Defence”.
M-am plimbat cu vaporul pe Sena, am vizitat zona buchiniştilor, am fost la “piramida inversă”.
Am păstrat pentru final cea mai hazlie întâmplare din periplul meu parizian. Unul dintre amici a ţinut morţiş să-mi arate cât mai multe din atracţiile celebre ale Parisului. De aceea m-a şi dus şi la Notre Damme, şi la Sacre Coeure, si la Olimpia, şi la “piramidă”, etc. Dar, el ţinea morţiş să-mi arate şi renumita “Bois de Boulogne”. Zis şi făcut. Ne suim în maşină şi plecăm. Atent la tot ceea ce ne înconjura, pentru a-mi arăta mie şi a nu scăpa ceva, amicul uitase că nu eram eu la volan, ci el, astfel că, la un moment dat, a trebuit să ne oprim pentru a vedea pe unde să o luăm, după ce ne-am învârtit de vreo 3 ori într-un sens giratoriu. În sfârşit, reuşim şi ne îndreptăm vijelios spre zonă. Era cam înorat afară. Ajungem în zonă, dar celebrele fetiţe…nicăieri. “Hai să ne-ntoarcem” îndrăznesc eu, mai ales că acele fetiţe chiar nu mă interesau. “Nu se poate!” zice amicul, “vii până aici şi să nu vezi un punct de atracţie atât de celebru!?” tuna el, conducând pe toate aleile care i se deschideau în cale. Aproape de a se întuneca, în sfârşit, în zare observăm o siluetă “echipată” corespunzător. Amicul se destinde, zâmbeşte şi-mi şopteşte: “Hai c-am reuşit. Fii atent!”. Numai că, în clipa în care ne-am apropiat cu maşina, am observat că fetiţa era…bărbat! Numai atunci l-am convins să ne-ntoarcem acasă şi să renunţăm la celebra “Bois de Bulogne”.

Zurliu, prin Paris!
2006 toamna

P.S.-29.07.2015 Nici p-asta n-o mai țineam minte! Eu cred că poveștile mele s-au prostit și au început să-mi părăsească … mintea!

Anunțuri

2 gânduri despre „Zurliu, prin Paris

    • Te pomenesti ca de la astea a trebuit sa ma duc eu alaltaieri la cardiolog! Tocmai de atunci!?! Adevarul este ca mi-au ramas in … calculator, de m-am si mirat cand am dat peste ele. Altminteri, din cate capitale am strabatut cu pasul, Parisul mi-a placut cel mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s