Nimic nu s-a schimbat

Zilele astea au ajuns la mine, din mai multe direcții, câteva materiale din care rezultă că anumite eventimente din istoria noastră, unele chiar decisive pentru țara numită România, nu s-ar fi derulat așa, sau numai așa, cum ne-au spus nouă istoricii. N-are importanță despre ce evenimente era vorba, se știe că eu nu dau prea mulți bani pe istorie de când am observat că nouă, românilor, nu ne folosește la nimic, întrucât nu învățăm nimic din ea, ci repetăm cu încăpățânare greșeli pe care le-am mai comis și ne-a costat. Probabil, în inconștiența noastră, mizăm pe faptul că avem de unde să plătim și nu ne dăm seama că, încet, încet, sacul se golește. Adică, oamenii cam pleacă, pădurile se duc, pământul se duce și el, hotărârile privind soarta noastră le iau alții, sau ne dictează ce să hotărâm noi, astfel încât să le fie bine lor, nicidecum nouă.
Nu-mi propun să analizez materialele care m-au aruncat acuma pe net, dar ceea ce am citit în ele mi-a reamintit o „poveste” pe care am scris-o în urmă cu câțiva ani buni și mi-au întărit părerea mea despre istorie și istorici, descrisă în „povestea” intitulată …

*****
SCHIMBARE DE PARADIGMÃ ÎN FILOZOFIA EXISTENŢIALÃ A TURMEI

Ca sã nu mã întrebe vreun cititor “Da de unde ştii tu, bã, toate astea?” voi începe prin a expune periplul meu pe aceastã planetã, în format “fiinţã”. Adicã, vietate în formă mişcãtoare cu vitezã sesizabilã ochiului uman. Cã, tot vietãţi sunt şi alelalte, da’ li se zice “plante”, fiindcã se mişcã mai încet, viteza mişcãrii lor nefiind sesizabilã ochiului uman.
Iniţial, am fost gândac. “Boul doamnei” mi se spunea, şi îmi plãcea al naibii sã mã plimb pe la soare. Într-o zi, un nene care mergea cu nasul pe sus, m-a strivit. Imediat, sufletul mi-a fugit într-un leu. Cã şi ãstuia îi plãcea sã doarmã la soare. Şi am “leit” aşa pânã a venit unu de la o grãdinã zoologicã, dornic tare sã impresioneze vizitatoarele stabilimentului sãu cu un mamifer profund dormitoriu. M-a atacat cu un somnifer, dar, neştiind cã eu aveam deja în stare natur ceva somnifer în mine, a bãgat cam mult şi…ãla am fost. Urmarea a fost cã m-am transpus într-un elefant. Mi-a plãcut, cã nu trebuia sã alerg şi nici nu se mai lua nimeni de mine, ba chiar mã ocoleau, dar cei mai mulţi mã mângâiau şi-mi dãdeau de mâncare. E adevãrat cã unii îmi dãdeau nişte aiureli, da’ nu mi-am pus mintea cu ei! Erau nişte bieţi oameni, ce pretenţii puteam avea de la ei!? Şi am “elefãnţit” aşa pânã am îmbãtrânit de prea mult trãit şi m-am dus singur în cimitirul elefanţilor. Şi uite aşa, în clipa în care a murit elefantul din mine, sau eul din elefant, cã nu mai ţin bine minte care şi cum am murit, am apãrut eu, ãsta care scrie acuma. Deci, cam ştiu care a fost mersul vietãţilor prin viaţã.
La începuturi, încã dinainte de a fi eu gândac, pe vremea când eram doar un amãrât de “Gura leului”, adicã tot vietate, dar nu “fiinţã”, ci “plantã”, nişte fiinţe care habar n-aveau cã peste câteva milioane de ani se vor numi oameni, umblau în turme. În faţã, la contactul cu necunoscutul şi cu pericolele, mergeau întotdeauna cei mai curioşi, dar şi cei mai curajoşi. Pe vremea aia, pentru ei nu existau prea multe necunoscute pe Pãmânt. Mult mai târziu, dupã ce au lãmurit o bunã parte dintre acele necunoscute, s-au trezit cã, dupã aia, aveau şi mai multe necunoscute. Când a constatat aceastã anomalie, unu dintre ei, care nu putea sã pronunţe “anomalie”, i-a zis “paradoxul cunoaşterii”. Deci, în fruntea lor mergeau cei mai curajoşi, urmaţi fiind de ceilalţi. Mai la coadã, erau cei mai prãpãdiţi, fie cã erau mai mãrunţei la stat, fie cã erau mai fricoşi decât ceilalţi, fie cã nu inspirau nici un fel de încredere. Pe atunci, nu se ştia cã pericolele pot veni şi pe la spate şi nu-şi puneau problema sã-şi apere dindãrãtul. Mai ales cã nici în DEX nu apãruse cuvântul “ariergardã”, aşa cã de unde era sã afle ei de chestia asta!?! Trebuia sã mai treacã vreo câteva mii de ani şi sã aparã unu Brutus, care le-a explicat cum e cu pericolul ãsta venit pe la spate.
Când le ieşea vreun duşman în cale, cel din frunte scotea Kalaşnikovul din teacã şi pornea la atac, îndemnându-i şi pe ceilalţi sã-l urmeze cu formula “Dupã mine, vitejii mei!”, formulã prin care le dãdea şi celorlalţi curaj din curajul sãu. Apoi a apãrut formula “Dupã mine unii, spre stânga alţii şi spre dreapta ãilalţi, la atac!”, pentru cã apãruserã şi pericolele din flancuri.
Între timp, în mijlocul turmei se produceau mutaţii care constituiau bazele schimbãrii de paradigmã de niţel mai târziu. Dupã fiecare victorie, în timp ce ãia care participaserã la bãtãlie se odihneau, sau îşi puneau Rivanol pe rãni, ãia mai buni de nimic, care stãteau ascunşi pe sub brusturi în timpul luptelor, se aciuau pe lângã cei din frunte şi începeau sã-i cureţe de praf, de mãrãcini, sã le scoatã ţãrâna de sub unghiile de la picioare şi sã le dea cu ojã pe unghiile de la mâini. Dupã care, începeau sã şuşoteascã între ei, lãudând faptele vitejilor, dar vorbeau în aşa fel încât vorbele lor sã cadã sub cel mai favorabil unghi în canalul auditiv extern al urechii vitejilor, pentru ca impactul cu ciocãnelul şi cu nicovala sã fie cât mai armonios. În mijlocul turmei, ãştia erau cunoscuţi sub denumirea de piţifelnici. Imediat în spatele lor s-au aciuat istoricii care sorbeau cuvintele pițifelnicilor şi le transformau în poveşti ştiinţifico-fantastice, cunoscute mai târziu sub denumirea de “documente istorice”. Iar când vreun viteaz încerca sã se ridice ca sã ia un pahar cu Mirinda de pe teibãl, imediat sãreau minimum trei neisprãviţi pe el, îl imobilizau şi-i aduceau ei paharul îmbiindu-l cu formula “Vai, şefule, viteazule al vitejilor, da’ se poate sã-ţi cari singur paharul!? Pãi noi de ce suntem aici?”. Şi azi aşa, cu paharul de Mirinda, mâine tot aşa, cu porţia de shaorma şi cu ciorba de burtã cu ciocãnele, poimâine tot la fel cu nu mai ţiu minte ce, pânã când vitejii vitejilor n-au mai fost în stare sã se ridice deloc pe picioare, întrucât piţifelnicii ajunseserã nu numai sã le dea de mâncare vitejilor, ci şi sã mãnânce în locul lor, ca sã-i protejeze de influenţa nefastã a colesterolului negativ. Iar când a apãrut pericolul … nema viteji care sã porneascã în fruntea turmei şi care sã-i îndemne şi pe ceilalţi sã-i urmeze. Atunci, îngroziţi de pericolul care se apropia nãvalnic, piţifelnicii şi-au umflat bojocii (mult mai târziu avea sã se descopere cã ăia nu ar fi fost bojoci, ci plãmâni) rãcnind cãtre turmã: “La atac, înainte …cã vã ia mama dracului pe voi, dacã ne prind ãştia pe noi!”. Şi ca sã fie şi mai convingãtori, au adoptat în regim de urgenţã, prin asumarea rãspunderii guvernamentale, legea marţialã care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care îndrãzneau sã nu plece la atac la îndemnul piţifelnicilor din spatele lor. Şi uite aşa au consemnat istoricii prima schimbare de paradigmã din filozofia existenţialã a turmei.
Acuma, dupã atâta amar de vreme, uitându-mã eu în jur, bag seama cã tot cam aşa au rãmas lucrurile şi azi. Doar cã piţifelnicii îşi pun nişte plãcuţe colorate în piept, legate cu fundiţã, şi umblã cu care blindate chiar şi când nu dau nãvalã barbarii. Am mai observat cã s-au înmulţit cei care nici viteji nu sunt, dar nici piţifelnici n-au ajuns. Ăştia se uitã la meci la televizor, beau bere şi, din când în când, se mai duc şi se întâlnesc cu câte un piţifelnic. În timpul acelor întâlniri, piţifelnicul îşi dã ochii peste cap, se jurã cã nu furã chiar când e cu raţa-n gurã, în timp ce ei rezolvã rebus iar la sfârşit îl aplaudã pe piţifelnic, dupã care se întreabã unii pe alţii: “Ce-a zis bã ãsta, cã nu se auzea prea bine?!”. Probabil, n-a trecut suficient timp, sau încã n-au apãrut alte pericole care sã determine vreo nouã schimbare de paradigmã în filozofia existenţialã a turmei. Da’, poate cã pânã o sã ajung eu Equus quagga .…..
P.S. Nu mai cãutaţi pe goagãl, cã vã spun eu! E “zebra comunã”.

Din volumul “Zâmbete ALTFEL” lansat în 2012

N.B. Se subînțelege că, atunci când vorbesc despre istorici, eu nu mă refer la toți istoricii. Nu de alta, dar nici dacă n-aș fi făcut nimic altceva în viață, decât să fac cunoștință cu istorici, tot n-aș fi reușit să-i cunosc pe toți. Ca la orice om banal, impresia mea despre istorici se bazează, de fapt, pe ceea ce am citit eu prin cărți definite ca fiind de istorie, sau istorice, și pe ceea ce mi s-a prezentat mie ca fiind istorie. Și, desigur, pe ceea ce am văzut cu ochii și am auzit cu urechile mele la unii oameni care zic că sunt istorici. Atât!

Reclame

4 gânduri despre „Nimic nu s-a schimbat

  1. Este interesantă gândirea ta! Paradigma (model, în românește) nu se schimbă de capul ei, o schimbă oamenii.
    În ce privește istoria, cred că avem cea mai falsicată istorie! Pentru că este una dintre cele mai vechi și mai complicate! Nu trebuie uitat că nu dacii s-au romanizat, ci romanii s-au dacizat! Asta rezultă din dovezile păstrate cu strictețe de Vatican. Atenție, dacii nu au plecat niciodată de pe teritoriile lor. Ei nu au avut sclavi și nu știau ce înseamnă asta. Ei erau liberi, fiecare în tribul lui. Numai când apărea un pericol deosebit, triburile își uneau forțele, sub comanda regelui și a unor generali, care constituiau o castă aparte.
    Pentru daci, istoria a evoluat mai încet, fapt care a dus la ruperea legăturilor cu noile popoare care au evoluat rapid, atunci când sclavagismul a început să se deterioreze. La daci nu avea ce să se deterioreze, așa că au rămas cum au fost. În evul mediu dacii (deveniți români) trăiau ca în vechile vremi, evoluția lor fiind mult mai lentă, decât a popoarelor care se dezvoltau rapid, pe baza schimbării perioadei, respectiv a „paradigmei”. În felul acesta, poporul român a rămas în urmă. Ei, neavând sclavi, au sărit peste o etapă istorică și au intrat în feudalism, cu păstrarea multor dintre obiceiurile și credințele foștilor daci, Trecerea de la feudalism la capitalism i-a găsit pe români într-o situație confuză. Au rămas credincioși pământurilor pe care le dețineau și nu au fost tentați de transformărlile economice și industriale, care le-au dus pe majoritatea celorlalte popoare europene, la o dezvoltare rapidă. Acestea din urmă s-au reorientate în ce privește modul de conviețuire și au trecut de la stadiul de „popor neam” la cel de „națiune”. Românii au întârziat această trecere cu peste 250 de ani. Astfel că națiunea română a început să se contureze numai după industrialzarea rapidă care a urmat primului război mondial. în care „poporul român” a reacționat ca pe vremea dacilor. Numai că a venit al doilea război mondial, care a dereglat din nou evoluția românilor.
    Ca rezultat al industrializării rapide, națiunea română începe să se contureze mai clar. numai că cei care conduceau atunci țara au orientat evoluția națiunii române spre o națiune cu caracter politic (socialist, comunist).
    Din nefericire, pierderea aproape în întregime a industriei române, deslânarea agriculturii și a sistemului educațional, a avut ca rezultat o stare de confuzie, de incertitudine și neîncredere aproape generală. Consecința este o conducere primitivă, fără orientare și fără obiective pe termen lung, care să fie acceptate de întreaga populație, inclusiv de cei aflați la conducerea țării. Se face însă vorbire despre o „clasă politică”. Numai că științele psiho-sociologice, atunci când analizează un sistem conturat ca atare, vorbesc de „clase sociale”. Noțiunea de„ clasă politică” este o găselniță menită să mențină la conducerea țării niște oameni care se ocupă însă de propriile interese, nu cunosc sau nu înțeleg ce se întâmplă la nivel național și de aici neîncrederea oamenilor, nemulțumirile poporului care nu-și găsește orientarea potrivită. Din păcate, noi am „căzut” într-o perioadă nefastă pentra această țară!
    Ar mai fi multe de spus, dar ajunge!

    • S-ar putea sa aveti dreptate, nu stiu, nu ma pricep, nu ma apuc sa studiez acuma istoria. Numai ca, schimbarea de paradigma pe care am folosit-o eu ca „personaj” al povestii mele se refera la ALTCEVA. Daca mai cititi o data, sunt sigur ca veti sesiza. Cu atat mai mult cu cat AM SI DEFINIT-O. Poate trebuia sa boldez cele cateva cuvinte.
      Altminteri sunt intru totul de acord cu ceea ce ati spus la inceput. Nu de alta, dar ar insemna sa ma contrazic pe mine insumi, caci cam asta rezulta si din „povestea” mea. Oamenii au fost cei care au schimbat paradigma, din „Dupa mine vitejii mei” in „La atac inainte, ca va impuscam daca nu va duceti”. E MARE DIFERENTA intre unii si altii! URIASA! Se manifesta IN TOATE DOMENIILE, nu numai in cel al luptei propriu-zise. Ma mir ca n-ati sesizat! Cred ca v-ati grabit sa o dati pe istorie. Pe cine intereseaza in ziua de azi ca romanii au fost dacizati, nu invers? Si CE FACEM NOI daca stim asta? Ca, urmasii dacilor cei drepti si viteji si liberi voteaza ceea ce vedem.Credeti ca ar fi votat altfel daca ar fi stiut ca romanii au fost dacizati?!?

  2. De fapt,. nu am vizt numai cele spuse de tine, chestuni pe care le înțeleg și cu care sunt de acord, ci am încercat să plasez un punct de vedere. De fapt comentariile tale mă stârnesc și pe mine să adaug câte ceva. Chestia cu istoria este o preocupare mai veche a mea, fapt pentru care consider că manualele de istorie actuale sunt niște legende, majoritatea confuze

    • Asta este o chestiune pe care chiar o inteleg, pentru ca mi se intampla si mie. Sunt subiecte care „nu ma lasa sa tac”. Uneori, partenerul ma intreaba „Da’ ce-ai cu mine?”. N-am nimic cu el, doar ca subiectul pe care mi-l prezinta nu ma lasa.
      Si, cand te zgandara ceva, e greu sa taci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.