Cronica nescrisă

Aproape la toate cărțile mele m-am bucurat de câte o cronică mai puțin convențională, scrisă de amicul Liviu Zanfirescu. Nu o scria pentru că mi-era prieten, ci pentru că-l surprindea plăcut ceea ce citea. Mă rog, o bună parte din plăcerea provocată de ceea ce citea nu provenea din valoarea literară propriu-zisă a scriselor mele, ci din surpriza ce i-o provoca ceea ce citea, el știindu-mă cu totul altfel decât mă regăsea în ceea ce scriam. Era un fel de „cheie a nefericirii”, dar pe dos. N-am să explic din nou cum e cu cheia nefericirii, se regăsește explicația și prin cărțile mele și pe acest blog.
Azi am avut o surpriză formidabilă, atunci când am primit un mesaj din Italia. Era de la cineva care venise taman de acolo, cumpărase „Sfârșitul unui roman ratat” și se întorsese acasă. Nu, nu mi-a trimis o cronică, dar ceea ce mi-a scris face mai mult decât o cronică. Redau câteva pasaje:
“M-am plimbat și eu cu metroul plin de copilași la care se strâmba un moș cu barbă, am fost la Tulcea unde am mâncat un borș de pește, m-am urcat pe arborele mare lângă verfafor pe bricul Mircea, în pantaloni scurți și cu sandale romane m-am dus pe la Kaufland… Minunată călătorie!
Aforisme ca acesta: „Și d-aia cred că nu prea mai apar oameni care să mute munții din loc. N-au stele în care să proptească oiștea.” sunt unicate de sensibilitate și profunzime. Sau: „În copilărie și în tinerețe nu înțelegem nimic din viață, dar o trăim din plin. La maturitate o înțelegem perfect, dar n-o mai trăim.”
N-am putut s-o las din mână până nu am terminat-o! Săptămâna viitoare plec la munte. O iau cu mine și acolo, s-o mai citesc o dată.
P.S. Am „citit” si coperțile…”
De ce m-am oprit la această cronică nescrisă? Din mai multe motive. Unu ar fi îngrijorarea care m-a cuprins când am auzit că-mi ia cartea la munte. Ce anume mă îngrijorează?! În cartea aia sunt chiar eu. Iar eu sunt cam friguros și nici nu știu să schiez. N-ar fi de mirare să răcesc!
Al doilea ar fi regretul care mă încearcă știind că asta a fost ultima mea carte. Îmi place când constat că ceea ce scriu eu le conferă o anume bucurie cititorilor. Mă rog, bucurie, sau nostalgie, sau zâmbete, sau lacrimi. Este ca atunci când ochii unui bebeluș cad pe ceva care-i place, sau îl miră. Ochii ăia îți oferă o bucurie care nu poate fi descrisă în cuvinte. Este o bucurie dincolo de cuvinte.
Probabil, a știut Dumnezeu de ce m-a îndemnat să-i pun acel titlu. Căci, deși mă bătuse gândul să mai scot un fel de bonus, chiar mă gândisem și la un titlu- THE BESTIAL BONUS – nu am cum să o mai scot. Cele care n-au avut liniște până nu m-au făcut scriitor au, acuma, alte .. neliniști, iar celei care m-a ajutat „să sfârșesc romanul ratat” nu-i place coperta și nici ce i-am scris pe exemplarul pe care i l-am oferit drept mulțumire că m-a ajutat, așa că nu mai vrea să contribuie la lungirea listei cu titlurile cărților pe ale căror coperți apare numele meu, ca și când eu le-aș fi făcut. Iar eu, am rămas același habarnist. Așa că …
În termeni populari, s-ar traduce prin “Asta fuse, și se duse”. Poate m-o ajuta steaua mea, când oi ajunge la ea.

Anunțuri

13 gânduri despre „Cronica nescrisă

      • Nu mai umblați la „nuanțe” ! Probabil e un bravo „scăpat” datorită admirației provocate de textul lecturat, sau de surpriza provocată de perspectiva ca numele de pe coperta cărții cu predispoziție pentru voiaje montane să se „pricopsească” în plină vară cu un guturai (în mod cert, cu valențe literare) !
        Cu tot respectul, .ș.a.m.d. …

      • Banuiesc ca acest „Nu mai umblati cu nuante” este varianta academica a lui „Nu mai umblați cu fofârlica”. În privința guturaiului, vă asigur că până și numele meu este în stare să răcească, inclusiv prin simpatie, nu numai eu. Păi, la cât frig am îndurat eu pe carapacea aia de tablă, când eram foarte tânăr …

  1. Îmi cer scuze că nu am „găsit” cea mai bună formulare dar mi s-a părut mai corect să mă refer la nuanțe în loc să folosesc expresia favorită a bunicului care făcea trimiterea la o „pasăre vopsită”, fără nici o răutate la adresa anumitor conaționali care în zilele noastre au o slăbiciune pentru „r” și o repetă cu stăruință. În privința „sensibilității” la temperaturi scăzute, nu credeam să am rivali redutabili ! Cred că bărzoiul care s-a ocupate de călătoria mea către ținutul babei Vrâncioaia, ori era în conflict cu oftalmologul personal, ori mâncare cam multe prune aflate în faza de fermentație și a confundat Milcovul cu malul sudic al Mediteranei. Dar pentru că bunica m-a învățat să fiu înțelegător ce cei ce greșesc din când în când, iar bărzoiul nu a repetat greșeala (cel puțin față de mine) … suport consecințele !

    • N-am reusit sa ma adaptez la vremurile moderne. Am ramas inapoiat si retrograd. Daca as fi fost in stare sa fiu si eu modern, v-as fi provocat la o intrecere „Care raceste mai des si mai tare”. De ce zic ca sunt inapoiat? Pai, nu pot sa va provoc fiindca stiu ca as trisa. Adica, as face tot ce pot ca sa … castigati dvs. Or, asta s-ar numi lipsa de fair-play, nu? Oamenii moderni sunt obisnuiti cu asa ceva, dar eu, dupa cum ziceam, sunt inapoiat si retrograd. Asa ca, nu va provoc.

      • Abia acum răsuflu ușurat ! Nu de alta, dar sunt cam emotiv când mă aflu în competiție și … încep să tremur, chiar dacă termometrul se uită chiorâș la mine, convins că mint cu nerușinare !!!

      • Nu mai zic nimic, ca cine stie ce „perla” mai postati. Pe urma o sa stea oamenii sa citeasca doar comentariile dvs. pe blogul meu, in frunte cu mine.
        Bag seama ca la termometre nu ne asemanam. Al meu imi arata, de mult prea multe ori, mai mult decat mi-as dori. Eu am d-ala cu mercur, de pe vremea lui Pazvante. Nu mai tin minte foarte bine, dar nu m-as mira daca ar fi d-ala comunist. Cred ca d-aia … Trebuie sa-mi iau si eu un termometru democrat. Sa vedeti ce sanatos o sa fiu atunci! Caci, cam de aici cred ca mi se trage si „frigurozitatea”-folosesc termometru comunist. O sa-ntreb un monarhist daca nu mi-ar prinde bine un termometru de pe vremea monarhiei.

  2. Atunci trebuie să luați singur frâiele în mână și să mergeți la o editură. Pe copertă ați putea pune o fotografie făcută chiar de Dvs. in metrou.

    • Cu ce sa ma duc la editura? Cu un cd cu „povestile” mele asa cum au aparut ele pe blog? Ca, eu atata stiu sa fac. Adica, aranjeaza ei textele, fac cuprins, fac coperti?

      • Eu așa aș face, dar întâi aș mai verifica o dată cele scrise.
        De restul ar trebui să se ocupe editura. Doar conținutul e problema Dvs.

      • Ar mai trebui ca cei care doresc să o cumpere. să facă deja o comandă online ca să știți câte vreți să faceți pentru început.

  3. Dragă prietene, înțeleg că treci printr-o perioadă ceva mai delicată, dar sunt convins că îți va trece! Stilul cărților tale este ceva mai puțin cunoscut, dar ar fi păcat să te oprești. De fapt, sunt convins că vei continua. Mai ales că„punerea în pagină” a cărților tale nu este o dificultate. Este ceva muncă, dar cu asta ai trăit o viață, așa că nu vei putea renunța! Doamne ajută! Așas că, la muncă, altfel „ruginești”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s