Săru’mâna, doamnă Zebacinski!

În primii ani ai șederii noastre în Podari, împărțeama casa în care locuiam cu familia Zebacinski. Era o casă tip, așa cum erau toate casele din zisa “colonie muncitorească” aflată chiar în curtea fabricii de ulei la care lucra tata. O casă cu două apartamente identice, cu pod, cu beci. Doar un perete ne despărțea. Iar în curte, pe vremea aia, “gard despărțitor” era o noțiune necunoscută. Numai florile din fața ferestrelor care dădeau spre aleia principală ni le puneam fiecare separat, deși și asta se discuta în prealabil, ca să se armonizeze. Dacă cei de la ONU ar fi fost realmente interesați să definească buna-vecinătate, era suficient să se uite la cele două familii vreo jumătate de an și să noteze ce văd. De exemplu, să-și fi notat cum se ducea o porție din ce se gătea mai bun în familia noastră, la familia Zebacinski, dar și invers. Sau cum își lăsau copiii unii la alții, atunci când treburile îi obligau să plece de acasă și nu-i puteau lăsa singuri.
Nu știu cum ajunsese familia Zebacinski acolo. El era polonez, iar ea era bucureșteancă. Adeseori, seara, tata juca șah cu domnul Zebacinski. Așa am învățat eu cum se mută piesele la șah, holbându-mă la nesfârșit la ei. Mai mult de atât n-am știut niciodată, pentru că tata era incapabil să explice de ce, și cum, face el ce face, atunci când făcea ceva. Din punctul ăsta de vedere, cred că pe mine nu m-a făcut cu mama, ci cu … un indigou. Cum se întâmplă în viață, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, cele două familii se mai și ciondăneau. Fie se certa mama cu doamna Zebacinski, fie tata cu domnul Zebacinski. La cum îi știu și pe unii și pe alții, sunt absolut convins că motivele de așa zisă ceartă erau din alea de care ar fi râs și un pisoi, dacă l-am fi avut. În perioadele de ceartă, care se încheiau tot cum au început, adică fără să se știe de ce, sau din cauza cui, cele două cupluri mature nu-și vorbeau. Într-una din zile, într-o perioadă în care ăi bătrâni erau certați, mergând cu tata pe alee, am trecut pe lângă doamna Zebacinski. Nici tata nu a salutat-o, nici doamna Zebacinski n-a zis nimic. Eu, am făcut și eu ca tata și am tăcut. După doi pași tata mă întreabă „De ce nu i-ai zis săru’mâna lu’ doamna Zebacincki?”. „Păi nu sunteți certați?!” i-am răspuns eu, mirat de asemenea întrebare. „Păi, te-ai certat tu? Du-te de-i zi săru’mâna femeii!” mi-a replicat tata, provocându-mi o mirare și mai mare decât prima întrebare.
Să n-o mai lungesc, de câte ori s-au mai certat, eu eram răsfățatul familiei Zebacinski, pentru că le ziceam săru’mâna, deși cu ai mei nu se salutau și nu-și vorbeau. Cred că în manifestarea afecțiunii lor față de mine se ascundea și regretul că s-au certat cu ai mei și dorința de a se împăca.
De-abia acuma îmi dau seama ce reacționar, ce retrograd, ce înapoiat era tata. Că, dacă era și el din ăștia mai moderni, mai democrat, m-ar fi pus să-i dau în cap doamnei Zebacinski întrucât se certase cu el, chiar dacă nu-mi făcuse mie nimic. Consecința, desigur tot democratică, ar fi fost că domnul Zebacinski mi-ar fi dat mie în cap, mama i-ar fi dat lui, apoi Nuți, fata mai mare a Zebacinștilor, i-ar fi dat în cap lui soră’mea, iar tata ar fi călcat-o în picioare pe Nina, fata mai mică a familiei Zebacinski.
Da’ noi n-am știut să fim democrați! Noroc cu cei actuali că întrețin flacăra democrației, și ne împing de la spate să ne luăm la bătaie cu toți, invocând ce le-au făcut ei înaintașilor noștri acum 300 de ani, sau acum 100 de ani, sau măcar ce le-au făcut pecenegii din care se trag ei, pecenegilor din care ne tragem noi.
Săru’mâna doamnă Zebacinski, acolo unde vă aflați! S-a întâlnit domnul Zebacinski cu tata? Au pus de un șah acolo unde stau ei acuma, pe … steaua fără nume?!?
N.B. Acestui text am vrut să-i pun titlul „Steaua fără nume”, dar mi-a fost teamă să nu mă atace propovăduitorii vrăjelii politice căreia ei îi zic plagiat, fără să știe ce-i aia. Mă băgau că l-am plagiat pe Mihail Sebastian, deși n-ar fi știut să spună cine este Mihail Sebastian, și ar fi adus și un martor ocular care m-a văzut cu ochii lui când îl plagiam eu pe Mihail Sebastian chiar în metrou.

P.S. Am curaj să fac pariu că acest text nu va fi preluat/promovat de nimeni. Sau, dacă va fi, cu siguranță va fi însoțit de observații critice, de trimiteri la istoria neamului, la doctrine politice, la sacrificiul soldaților români. Nu m-aș mira dacă s-ar face trimitere și la sacrificiul soldaților români care au murit în Afganistan și în Irak, deși „tata nu s-a certat niciodată nici cu afganii, nici cu irakienii”. Iar la adresa mea vor fi folosite și epitete de care n-am mai beneficiat până acum, deși am o colecție impresionantă de aprecieri, care mai de care mai contradictorii și mai fără legătură cu mine.

Anunțuri

12 gânduri despre „Săru’mâna, doamnă Zebacinski!

    • Cum ma asteptam, a si aparut prima apreciere depreciativa la adresa mea. M-ai facut TOVULE. Adica, am ovule de tipul T, sau ce?!?
      Pana la urma, aia de care bine zisesi nu vor intelege in veci, da’ ar fi bine daca ar intelege ailalti, macar. Ca, in fata unei mase care nu l-ar urma precum oile, acolo unde vrea el sa-si lase ceilalti ciolanele ca sa ii fie bine numai lui, unuia d-ala nu i-ar ramane decat sa-si bage unghia-n gat singur, ca pitzigoiul.

  1. Starile acestea de contradictii create cu atata insistenta in viata de zi cu zi,cred ca au drept scop setarea cortexul pentru a le traii cu maxima intensitate pina la automatism si a ne da impresia ca ,,galceava politica”a devenit un obicei ca oricare altul.In curand,daca nu cumva in acest moment,ne vom obisnui sa traim in confuzii.La patru ani ne ambarcam in cate o idee politica ,si,ocolind evidenta ,realitatea,uneori si trecutul plutim fericiti mai departe.Uneori este bine ca amintirile ,care ne tarcolesc,sa nu fie transformate intrun loc de refugiu, ci un loc de inspiratie in fata contradictiilor vietii.

    • Degeaba ne inspiram noi insine din amintiri, daca cei pe care ii aplaudam si, uneori, chiar ii pupam in cur, nu dau doi bani pe ele, nu numai ca nu se inspira.
      Fii gata de razboi, caci nu va conta varsta si daca vrei, sau nu! EI vor ca TU sa mori pentru EI, ca sa o duca EI bine!

  2. Felicitari !!! Mie chiar mi-a plăcut ce ați scris și mai ales modul cum ați scris. Chiar dacă pe alocuri sunteți (auto)ironic, se simte bucuria ușor nostalgică precum și căldura cu care vorbiți despre persoane dragi dumneavoastră din copilărie. M-a bucurat lectura acestui text. Pe bune. O zi frumoasă vă doresc!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s