La umbra plopului

N-a avut ce face cineva și m-a-ntrebat cum pot eu să susțin prostia că și plantele ar fi tot fiiințe, și, pe deasupra, și superioare omului. Neavând nici eu ce face, l-am luat de mână și l-am dus lângă un plop.
-Uite, vezi plopul ăsta? Și el s-a născut, a crescut și, într-o zi, va muri. Iar cât timp trăiește, se hrănește, se hidratează. Ca și tine. Tu, de ce eștii ființă, iar el nu?!?
-!!!…
-Dacă mă suiam în capul tău, la propriu, pe când eram copil, dădeai cu mine de pământ. În capul acestui plop m-am suit de nenumărate ori și el nu s-a supărat niciodată pe mine. De ce crezi că ai fi tu superior plopului?
-!!!…
-Tu primești în casa ta alte ființe, din alte specii, să le oferi adăpost? Ca, de exemplu, niște vrăbiuțe. Că, plopul le primește.
-!!!…
-Tu dăruiești vara umbră, cuiva?! Că și pe tine te bate soarele în cap, vara, nu numai pe el.
-….
-Auzit-ai tu, vreodată, vreun plop mințind?! L-ai auzit depunând mărturii mincinoase?! A, că nu-l întreabă nimeni, nu înseamnă că el n-ar spune adevărul. Dacă pe tine nu te întreabă nimeni despre extratereștri, înseamnă că tu n-ai spune adevărul cunoscut ție, dacă ai fi întrebat?!
-!!!…
Ajuns aici, mi s-a făcut milă și l-am lăsat. Nu știa că eu cunosc limbajul plopului și nu și-a imaginat că știu atâtea despre plop. Adevărul este că nici eu nu știusem că știu. Am aflat din … zodiacul copacilor. Așa scrie acolo, că aș fi plop. Așa s-ar explica relația mea formidabilă cu plopul de lângă casă, în care mă suiam în fiecare zi, din el săream pe casă, intram pe luminator în pod și de acolo … aterizam în casă, speriind-o pe ființa pentru care eu eram de-a dreptul Soarele Universului, nicidecum plop, ma’mare.