Scrisoarea a treia către Dumnezeu

Doamne,
Îți mulțumesc că mi-ai răspuns la celelalte două scrisori, chiar dacă la una mi-ai răspuns aproape omenește, iar la alta mi-ai răspuns … dumnezeiește! La una mi-ai răspuns aproape omenește fiindcă ai început prin „Nu se poate ce îmi ceri tu”, dar mi-ai explicat pe urmă de ce. E aia în care-ți ceream eu chestionarul ăla care să ne permită nouă, oamenilor, să-i selectăm pe cei care merită să fie medici. Mi-ai zis că nu poți să mi-l trimiți da’ pe urmă mi-ai explicat „Păi, eu ce mai fac dacă vi-l trimit vouă?!”
La a doua mi-ai răspuns dumnezeiește, adică pe calea gândului. Probabil, ți-ai dat seama că dacă-mi răspundeai prin poștă, până ajungea la mine ar fi trebuit să inventeze omenirea un procedeu de dezincinerare și reconstituire din cenușă, ca să mă pună să semnez de primire. Căci, nu-i așa, nu-și permite poșta să se joace cu Dumnezeu!
Îți mai trimisesem eu o cerere, da’ nu știu dacă ai ajuns la ea. E aia în care te rugam să-mi iei mintea asta de pe urmă și să mă lași tânăr și prost. Or n-ai apucat s-o citești în întregime? Că, văd că mintea a început să-mi dispară, dar nu observ că aș întineri! Să mai aștept? Bine.
Da’ de ce îți scriu acu. Am observat că le dai oamenilor speranță de viață. Doamne, nu te uita la ei, că ăștia sunt mai năroji ca salcâmii! Ăștia nu știu cum să procedeze cu speranța asta de viață. D-aia-i vezi pe câte unii că mor la 100 de ani, da’ alții mor la 50 și chiar și mai mici, că ei nu știu ce să facă cu … Na, drăcie, să mă ierți Doamen, da’ nu știu cum să zic. Poate mă înveți cum să zic ca să nu mai fac vreo cacofonie când zic că oamenii nu știu ce să facă cu speranța de viață!
Deci, Doamne, nu le mai da, bre, speranță de viață! Trimite-le direct decizia de viață! Cum le trimit ăștia deciziile de pensie, de exemplu. Când vede omu decizia de viață, atunci se conformează, că știe și el că nu te joci cu Dumnezeu, da’ așa, cu speranța aia …
Asta vroiam eu să-ți zic acuma, da’ dacă tot m-apucai să-ți scriu, hai să-ți mai zic câte ceva.
Văzui că și unele animale luară niște obiceiuri de la oameni. Văzui niște leoaice care căutau puii altei leoaice și, când îi găseau, îi omorau, tot ca oamenii, numai că, pe urmă, îi și mâncau. Acu, nu știu eu ce să înțeleg, că și oamenii omoară pui de om, doar că nu-i mănâncă. Oare, în viitor, și oamenii vor mânca puii de om pe care-i omoară, sau, în viitor, nici animalele nu vor mai mânca puii pe care-i omoară? Adică, vor deveni și animalele oameni, sau oamenii …!?!
Și dacă ajunsei aici, hai să te-ntreb ceva ce vreau de multă vreme să te întreb, da’ tot uit. De ce le ziseși, bre, la oameni oameni? De ce nu le ziseși salcâmi, de exemplu? Că, poate s-ar fi purtat și ei ca salcâmii și să vezi ce frumoasă ar fi fost viața aici, pe Pământ.
Doamne,
Cam atât pentru acum. Aștept, că mai am timp destul. Stătui azi de vorbă cu nește oameni și, din vorbă-n vorbă, veni vorba de leacurile băbești de pe vremuri și ce benefice erau. Așa îmi dădui seama că, la cât mi-a descântat mie ma’mare, precis mi-a alungit viața de mă scoase din speranța aia de viață pe care mi-o dăduși. Deci, am timp să aștept.
Să ne-auzim … în gând, Doamne!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s