Cetățeanul

Astăzi, când să urc la Kaufland, banda rulantă era blocată de un cărucior. În cărucior, un zgâmboi cu șapcă de șmecher mai mare decât el. Doar ochii i se mișcau în cap. Ca de obicei când îmi ies în cale ființe din astea, nu m-am putut abține și „l-am atacat”: “Ce faci, dom’le, de ce blochezi accesul cetățenilor la cumpărături?!” Am avut noroc că mămâne-sa era o femeie normală, cu un minim simț al umorului astfel că, după ce mi-a aruncat o ocheadă, suficientă ca să-și zică în gând „Apăi, după cum arată, moșu ăsta nici nu știe să fie serios, darămite să mai și vrea să fie”, s-a angrenat în jocul meu. Cică “Da’ ce, dom’le, eu nu sunt tot cetățean?!?”. Între timp, ochii cetățeanului se învârteau de la unul la altul, fără să scoată nici-un sunet.
Nu mai dezvolt, bâlciul a continuat până unde s-a terminat banda rulantă, acolo unde ne-am luat la revedere făcându-ne cu mâna și spunându-ne toți trei „Pa, pa, pa!”
Acuma îmi dau seama ce mare adevăr a grăit mama cetățeanului. Atât de mare încât cred că l-ar fi putut spune mai apăsat. Căci, ce tot zic eu de mulți ani că sunt cetățenii? Sunt acei locuitori care își îndeplinesc cu conștiinciozitate toate îndatoririle și obligațiile, iar pe această bază ei au pretenții față de cei pe care-i aleg și față de funcționarii statului, indiferent ce rang poartă.
Da, numai că, în România, tot eu constatasem că numărul cetățenilor este extrem de redus. De aia locuitorii sunt foarte îngăduitori și cu aleșii și cu funcționarii. Nici n-ai putea fi foarte pretențios față de alții, atunci când te știi pe tine că nu prea … E adevărat că există și nesimțiți care au foarte multe pretenții, dar numai față de alții, nicidecum și față de ei, dar nu mi-am propus să discut despre lepădături.
Car’va’zică, dacă acceptăm definița dată de mine cetățenilor, apăi, astăzi, ființa din cărucior era cel mai adevărat cetățean. Și nu numai el, ci toți cei ca el.
Căci, ce responasbilitate au copiii? Să-i facă fericiți pe părinți. Nu se achită ei cu brio de această responsabilitate? Ba se achită cu vârf și îndesat. Se achită atât de bine încât ei nici nu mai au nevoie să emită vreo pretenție, întrucât părinții simt ei înșiși nevoia să le preia pretențiile, chiar fără ca cei mici să le mai formuleze. Iar atunci când vreun părinte uită, e suficient ca ăla mic să dea un semnal, fie sonor, fie în limbaj non-verbal și părinții imediat sar la datorie și, fie le dau să mănânce, fie le schimbă scutecele, fie îi leagănă să se culce. Nu e nevoie de parlamentări, de trimiteri la Constituție, de amenințări cu CEDO, etc.
Acu, pe bune, la ce responsabilitate au cei mici și la cât de măiastru și-o îndeplinesc, pretențiile lor sunt aproape nesemnificative. Ba, chiar cred că părinții ar fi cei care ar suferi, dacă cetățenii nu ar mai emite nici-o pretenție.
Văzut-a careva asemenea cetățeni printre oamenii maturi? D-aia zic că acea mămică ar fi putut clama mai apăsat adevărul pe care l-a spus. Ar fi putut zice „De-abia eu sunt cetățean, cu adevărat, băi moșule”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s