Pianul olimpic la matematică

La câtă grijă a avut El de mine toată viața, era imposibil să mă fi aruncat Dumnezeu prin spitale doar așa, să văd unde a ajuns sistemul sanitar românesc. Pentru atât n-ar fi fost nevoie să mă interneze.
Printre alte câștiguri nemedicale ale experiențelor mele medicale, se regăsește și acest pian olimpic la matematică. Continuă lectura

Anunțuri

Decanul

Nu voi explica eu ce este instituția decanatului. Nu numai pentru că cititorii știu, ci și pentru că eu n-am habar. Oricum, am observat că, în afara decanului unei facultăți, există multe alte organizații, organisme, instituții care au decani.
Criteriile după care sunt aleși decanii diferă de la o organizație la alta. La unele, decanul este ales dintre cei cu cele mai înalte grade profesionale, sau de altă natură, specifice domeniului în care activează. La altele, decanul este ales după criterii de vârstă, iar la altele după criteriul vechimii în asociația respectivă. Continuă lectura

Mama și copilul

De la sfârștiul lunii iunie până azi, cu o pauză de două săptămâni și una de trei zile, mi-a dus viața în trei spitale. În toate spitalele au fost pompate maldăre de antibiotice în mine, vreo opt tipuri, iar în ultimul mi s-a aplicat și un tratament decisiv, respectiv o operație. Desigur, am un alt maldăr de medicamente, inclusiv antibiotice, pe biroul din fața mea, pentru preioada următoare. Continuă lectura

Uitare

Uit. Nu, nu mă uit, ci uit. Mă uitam pe când eram mai tânăr, acuma s-a simplificat, doar uit. M-am tot întrebat care o fi resortul uitării. Niște răutăcioși mi-au spus că uit întrucât … sunt eu uituc. Adică, vezi Doamne, eu sunt cauza uitării mele. Nu, eu nu suport chestii d-astea lipsite de argument, lipsite de o bază științifică. Așa că, m-am concentrat, apoi m-am mai concentrat o dată, iar în final, chiar în ziua eliberării mele din celula de spital, o zi semi-frumoasă, de toamnă grăbită, am descoperit motivul uitării.
Anotimpurile. Anotimpurile sunt vinovate că uit eu. S-au înghesuit prea multe anotimpuri în mine.

Nostalgie

Luni seara, ora 22.16, în salonul 72. Ceilalți ”colocatari” s-au culcat. În așteptarea perfuziei de la miezul nopții, cu un ochi mă uit la televizor, la meci, iar cu celălalt controbăi prin laptop, aiurea, ca să mă aflu în treabă. Deodată, m-a năpădit un val de nostalgie. Izvorul nostalgiei mele era un text scris în toamna lui 2009. Un text pentru care, colegul Janos MOZES mi-a acordat o diplomă. Păcat că nu știu eu să o arăt!
Textul care m-a “nostalgiat” era …
*** Continuă lectura

Dialog virtual

Dom’le, știe cineva dacă e vreo lege care zice că ce e în laptopul unui om este proprietate a acelui om? Și, dacă e proprietatea lui, cum a obținut-o? Fie a cumpărat-o, și trebuie să aibă bon, sau factură, fie a făcut-o el, cu mâna lui, nu?
Eu găsii ceva în laptopul meu, pentru care nu am nici bon, nici factură. Car’va’zică, e creația mea!? Da, numai că, din păcate, nu-mi amintesc nici bătut când oi fi creat eu așa ceva! Că, doar n-o fi una din creațiile inconștienței mele! Deși … Eu postez acilea proprietatea mea. Poate-și amintește careva ceva. Eventual, poate-și amintește că „Tu o făcuși, bă, da’ … nu erai acolo când o făcuși!”. Că, eu cam am noroc de ajutoare d-astea, de pe urma cărora rămân mai nedumerit după ce primesc ajutor, decât fusesem înainte de a primi ajutor.
Iată-mi creația: Continuă lectura