Mircea „cel bătrân”

Zilele astea a ajuns la mine un filmuleț realizat în urmă cu câțiva ani, de niște reporteri TVR care au făcut un stagiu ca recruți pe bricul MIRCEA. Surprinzător pentru mine, care mă știu slab numai în fața copiilor mici și a muzicii, revederea bătrânului MIRCEA m-a emoționat dincolo de așteptările mele. Și nu știu de ce. Nu cred că din cauza nopților dormite în hamac la bordul lui. Nici din cauza zilelor petrecute de mine în santină, la baza arborelui mare, din cauza răului de mare. Poate, din cauza momentului în care, în pofida regulilor, m-am urcat în arboradă, decis să o termin, fie cu viața, fie cu răul de mare!? Sau, poate, din cauza momentului în care, întorși dintr-o lungă croazieră, cu peripeții, arunci când au adus bricul de la HAMBURG, în 1966, colegii mei m-au primit cu brațele deschise la bord și mi-au ofeirt și cadouri de pe unde se călătoriseră numai ei, eu nefiind apt pentru așa ceva, din cauza cumplitului meu rău de mare.
De parcă nu ar fi fost suficient acel filmuleț, astăzi m-am trezit și cu această poezie dedicată tot lui MIRCEA “cel bătrân”, de Eugen LAURIAN. Continuă lectura

Stampă marină

Iată o nouă confirmare a celor spuse de mine, anume că la Bragadiru s-a mutat Noul pol al poeziei. Dar, deși a trecut atâta amar de vreme, de când i-am zis cum am scris, nimeni nu-mi recunoaște meritele incontestabile. Cum, care merite?! Păi … mie mi-a plăcut cum scrie și tot mie-mi place și acuma. Ce, e de ici-colea!? Așa că eu aștept în continuare ovațiile ce mi se cuvin.
Și țineți cont de faptul că nici nu era la Bragadiru când a scris ceea ce puteți citi oleacă mai jos, ci era pe alte meleaguri și alea udate de … apă sărată. Deci, cu atât mai mari sunt meritele … mele. Păi, nu?!? Continuă lectura